Ziua lui Moțu

De vreo trei decenii încoace, când vine vorba despre data de 4 octombrie, neuronii mei fac instantaneu legătura: Ziua lui Moțu. Chiar și acum, când n-am mai fost de atâția ani la ziua lui, reflexul a rămas același. Și îmi place s-o sărbătoresc așa, de unul singur, gândindu-mă la el, amintindu-mi…

Îl cunoșteam pe Moțu mai ales de la Bulandra, și în principal din spectacolele cu Poezia muzicii tinere, când, împreună cu mulți alți tineri frumoși și nebuni, stăteam pe scena sălii din Grădina Icoanei și cântam împreună cu el, ba chiar rosteam textul împreună cu el, că, de câte zeci de ori văzusem spectacolul, normal că învățasem totul pe dinafară. Dar, în afară de câteva schimburi de replici oarecare, nu avusesem ocazia să stau mai mult de vorbă cu Moțu. A, o dată îi luasem un interviu, pentru publicația A.S.E.-ului, și zăbovisem o jumătate de oră în cabina lui de la teatru, într-o seară de sâmbătă în care avea „Hamlet” și intra ceva mai târziu, deci avea timp de discuții. A fost, evident, sclipitor. Atunci am văzut ce înseamnă fabuloasa lui prezență de spirit: răspundea la fiecare întrebare imediat, cu multă inteligență și făcând asocieri surprinzătoare. Interviul acela, chiar și dacă n-a apărut într-o publicație mai cunoscută, a însemnat ceva, inclusiv pentru Moțu, fiindcă de-a lungul anilor am văzut reluate mai multe idei, și chiar citate, în diverse alte interviuri. Și mi-aduc aminte că nici reportofon n-aveam atunci, notasem pe un carnețel, mai pe sărite… Dar replicile lui îmi rămăseseră foarte clare în minte, și reușisem apoi să le redau aproape perfect.

Tot de la un articol am ajuns într-o cu totul altă etapă a relației dintre noi. La un moment dat, prin ‘86, Paul Nancă mi-a „subînchiriat” rubrica lui din săptămânalul „Viața studențească”. Era pe atunci ocupat cu multe alte treburi și nu prea avea timp  pentru ea, așa că mă lăsa pe mine „să mă joc în curtea lui”. Fiind cam din scurt, singura idee care mi-a venit a fost să scriu despre primul album al formației Celelalte Cuvinte, care tocmai fusese înregistrat la Electrecord. Era un subiect foarte la îndemână, fiindcă fusesem de față la înregistrări, într-un fel chiar participasem la ele. Mda... Și, evident, menționasem excepționala interpretare dată de Florian Pittiș poeziei „Era o fântână”, a Elenei Farago. Miercuri a apărut articolul. Joi eram prin centru și, ce-mi vine mie, hai să intru în Carul cu Bere. Dau o tură, nu văd pe nimeni cunoscut, și mă gândesc dacă să încerc în altă parte… Și, în timp ce mă îndreptam spre ieșire (eram jos, în cramă, fiindcă pe atunci „Carul Mare”, adică restaurantul propriu-zis, era în renovare. Cam când treceam pe lângă penultima masă, am auzit un „Adrian!” rostit încet, într-un fel de șoaptă… teatrală. Am întors capul și… Moțu era la o masă, singur, cu „Viața studențească” în față, lângă halba cu bere! M-a luat la rost: „Ce faci, treci așa, pe lângă mine, de parc-aș fi de la Dinamo???” M-a invitat să stau jos, m-a felicitat pentru articol, mi-a mulțumit discret, așa cum obișnuia, cu o scurtă înclinare fermă a capului; nu făcea niciodată mare caz de chestii din astea. Pe urmă, am discutat tot felul de lucruri: despre teatru, despre Rapid (normal!)… Și, încet-încet, au început să apară ceilalți din gașcă: actori de la Comedie, Cristi Minculescu, Gigi Stanca… Mulți oameni frumoși, mi-e greu să-i enumăr aici pe toți. Am aflat că se întâlneau acolo aproape zilnic, când nu aveau alte treburi (Moțu nu venea niciodată dacă avea spectacol în seara respectivă), de pe la ora 13 încolo, cât pentru câteva halbe și multe vorbe de spirit. Am venit și eu, ori de câte ori am putut. Multă vreme, am semnat condica… la propriu! Moțu luase o condică de la teatru și ne punea pe toți să semnăm de prezență, iar cine lipsea, fără să anunțe în prealabil, era trecut absent nemotivat. Dacă se cumulau prea multe absențe, se aplicau sancțiuni, plătibile în bere…

Pasărea Colibri – Viața complicată (Ray Davies)

Se apropia 4 octombrie. Știam că e ziua lui, dar, cum nu spusese nimic… La un moment dat, vorbesc la telefon cu o prietenă, și mă întreabă: „Ce faci, vii duminică la Moțu?” Am uitat să spun, de regulă duminica se sărbătorea, de fiecare dată, indiferent când pica ziua. Zic: „Păi, nu m-a invitat!” Fata a început să râdă. „Moțu nu invită pe nimeni”, mi-a zis. „Cine știe, și vine, e binevenit!” M-am mirat eu, dar… Mi-am zis, hai să merg! Dar nu se poate cu mâna goală, așa că m-am gândit, și m-am gândit… Ideea mi-a venit datorită unui amic din vremea aceea, Paul îl chema. Omul lucra la Electrecord și, când prindea schimbul de noapte, scotea seturi peste seturi de discuri cu Phoenix, presate în secret, că erau interzise. Și le vindea pe sub mână, scotea și el un ban, și le făcea oamenilor o bucurie! Costau o avere pe vremea aia, 150 de lei albumul, iar dacă luai tot setul, de patru discuri („Cei ce ne-au dat nume”, „Mugur de fluier” și „Cantafabule”, ăla era dublu), aveai reducere, dădeai doar 500 de lei. Așa că i-am luat un set și lui Moțu. Când le-a văzut, a făcut ochii mari și a rostit încet un „Maaaaamăăă…” Mi-a strâns mâna și m-a pupat. Atât. Pe urmă l-am auzit spunându-le altora: „Am discurile cu Phoenix, nou-nouțe… Alea vechi erau tocite, de cât le-am ascultat…” În paranteză fie spus, după un timp, Moțu m-a întrebat dacă nu pot să-i mai fac rost de un set, contra cost, că pe-alea primele le tot asculta, iar pe-astea voia să le păstreze neatinse… Normal că i-am mai făcut rost, dar nu i-am luat bani pe ele, fiindcă eram oricum dator…

Călin Pop – Remember Florian Pittiș 

La Ziua lui Moțu, fie de 4 octombrie, fie de Florii, într-adevăr era casă deschisă. Lumea venea, pleca… Totul decurgea în trei spații principale: bucătăria, unde se stătea la bancuri și discuții ceva mai animate, bine „stropite”, evident; apoi, biblioteca (Doamne, ce minunăție putea să fie acolo, ceva inimaginabil!), unde se desfășurau discuțiile mai așezate”, și sufrageria, unde se stătea la video. Moțu era mereu aprovizionat cu concerte și filme pe casete video, și avea o plăcere deosebită să le ofere și prietenilor lui posibilitatea vizionării. Era o atmosferă rară, extrem de potrivită principiului după care se ghida mișcarea flower power: „fă orice vrei, atât timp cât nu-l deranjezi pe cel de lângă tine”…

Ovidiu Mihăilescu – Dor de Florian Pittiș

Mi-ar plăcea, mărturisesc, să mai particip la astfel de sărbători. Numai că așa ceva n-am văzut decât la Ziua lui Moțu. Și nu cred că aș mai putea întâlni altundeva în lume. Iar Moțu a preferat să se retragă, cu caracteristica lui discreție, și să ne urmărească dintr-un loc numai de el știut. Îmi amintesc cuvintele cu care-și încheia el senzaționalul recital pe versurile lui Walt Whitman, „Cântec despre mine însumi”: „Dacă nu mă găsiți într-un loc, căutați-mă într-altul; eu, undeva, m-am oprit… și vă aștept!” Și mă gândesc că, dacă m-aș hotărî să intru azi, pe la orele amiezii, în Carul cu Bere, n-ar fi exclus să văd undeva, la o masă din dreapta intrării, o plăcuță albă din plastic pe care să scrie, pe o parte „Rapid București”, iar pe cealaltă „Rezervat. Sunt la fumat. Florian Pittiș”…