Puncte de vedere, puncte de convergență, puncte de interes, puncte de plecare, puncte pe „i”, puncte de sprijin, puncte de suspensie... Puncte, puncte...
În blogosfera din România, un segment destul de substanțial este cel rezervat cărților. Apar tot mai multe bloguri dedicate aparițiilor editoriale mai noi sau chiar mai vechi, și multe dintre ele colaborează îndeaproape cu cele mai importante edituri din țara noastră. Unul dintre cele mai interesante și reușite astfel de bloguri se intitulează Cărți cu colți, și împlinește azi, 17 octombrie, doi ani de la apariție. Despre acest eveniment, o las să vorbească pe invitata mea de azi, Julia Ivashkov, unadintre cele mai active componente ale echipei Cărților cu colți, căreia îi doresc mulți ani plini de succese și satisfacții.
„În primul rând, țin să îi mulțumesc lui Adrian pentru acest guest post, cu ocazia celebrării celor 2 ani de activitate ai blogului Cărți cu Colți.
Blogul Cărţi cu Colţi a fost lansat în data de 17 octombrie 2010 din dorinţa de a crea o comunitate a iubitorilor de cărţi, în special fantasy, un gen literar abia intrat pe piaţa din România.
Mi-am dorit să creez un blog care să ajute cititorii de fantasy din România să se familiarizeze cu autorii de gen din SUA în special, dar în acelaşi timp să le facilitez accesul la carţile publicate de editurile din ţara noastră. Aşa a început colaborarea cu Leda, care a reușit să contracteze serii fantasy deja consacrate și care a văzut potenţialul blogului şi a optat pentru Blogul Carti cu Colti pentru a-şi promova noutăţile. În timp, încrederea in blog a crescut, astfel că în prezent blogul beneficiază de sponsorizări de la mai multe mari edituri din România - Leda, Nemira, Editura Trei, Corint, Adevărul - dar și din SUA, Entangled Publishing și Spencer Hill Press, precum si de la două librării online, Libris si Book City.
De asemenea, blogul a beneficiat de concursuri sponsorizate de autori fantasy foarte iubiţi de publicul din întreaga lume, care le-au trimis câştigătorilor cărţi cu autograf (Karen Marie Moning, Josephine Angelini, Darynda Jones, Jaz Primo, Lia Habel, T.J Boje, Caris Roane, Nalini Singh, Kendare Blake, Stacey Kade, Alexandra Ivy, Michael Grant, Larissa Ione, Sylvain Renard… și lista continuă).
Informaţiile publicate pe blogul Cărţi cu colţi au stat la baza unor articole publicate în două prestigioase reviste din România: revista SF “Galileo” şi revista “Bravo”.
De la lansarea blogului, informaţiile, recenziile şi concursurile au atras un număr mare de accesari, istoricul general al afișărilor pe pagină în prezent fiind de 512.000 vizualizari, nivelul accesărilor zilnice alternând între 1000-4000.
Blogul folosește conceptul new media pentru promovarea și distribuirea informaţiilor venite de la edituri şi de la autori. Poate fi urmărit și pe Facebook (1860 de fani în prezent), existând și varianta abonării prin e-mail. Ne puteți vizita la adresa http://raftul-cartilor-vampiresti.blogspot.ro/ sau, pur și simplu, căutând pe Google „carti cu colti’’.
Din echipa blogului fac parte Ana, Eva, Sunshine, Andreea, Blacky, Mădălina și Lucia, alături de mine, Julia. Probabil vă întrebați de ce un număr atât de mare. Suntem prietene, și prietenii se ajută.
Ajungem acum la primele locuri din topurile britanice ale lunii octombrie 1977. Da, asta a fost acum 35 de ani… Frumoase vremuri! Și muzica era cu totul altfel decât cea de azi, lucru de care sper că vă voi convinge în continuare.
În episodul trecut, aminteam despre faptul că 1977 a fost anul în care Elvis a părăsit definitiv scenele din lumea noastră. Tot în 1977, pe 6 iunie, apărea ultimul său single antum, cu piesa Way Down. Pe vremea aceea, ascultam topurile la Europa Liberă, și redactorul de pe atunci a comentat, prezentând single-ul acesta: „Mai jos de-atât nici nu se poate”. Discutabil…
Locul 4 în UK Charts, octombrie 1977: Elvis Presley – Way Down
Pe locul 3 întâlnim o piesă care mi-a fost tare dragă pe-atunci, și pe care o ascult cu plăcere și azi, ca și pe multe altele din acea vreme. Mayte Mateos și Maria Mendiola, adică Baccara, două prietene, și nu surori, cum se spunea la Radio București, în virtutea inerției (vezi Andrews Sisters = Surorile Sisters!), au cam spart topurile cu single-ul pe care-l vom asculta în continuare împreună. Au mai urmat câteva hituri, dar numai până în 1981, când duetul s-a destrămat.
Locul 3 în UK Charts, octombrie 1977: Baccara – Yes Sir I Can Boogie
Aproape de vârf se situează trioul feminin Belle Epoque, originar din Paris. Hitul lor cel mai important, Black is Black, este o reinterpretare adecvată la moda disco a unui succes din anul 1966 al trupei rock spaniole Los Bravos. Solista Evelyn Lenton (zisă și Evy) și cele două susținătoare vocale ale sale, Jusy Fortes (sau Judy Lisboa, originară din Capo Verde), și Marcia Briscoe (sau Marcia Briscue, din Atlanta, Georgia), au mai cunoscut un singur succes major, în 1978, cu Miss Broadway.
Locul 2 în UK Charts, octombrie 1977: Belle Epoque – Black is Black
În fine, ajungem la Number One. În octombrie 1977, topurile din Marea Britanie au fost cucerite de actorul și cântărețul David Soul, cunoscut și ca interpret al rolului Hutch din popularul serial de televiziune Starsky and Hutch. Ca muzician, a debutat în anul 1967, afirmând în cadrul unui show televizat: My name is David Soul, and I want to be known for my music. În același an, avea să apară în serialul Flipper și într-un episod din Star Trek. Primul succes major în muzică a venit în 1976, cu piesa Don’t Give Up On Us, locul 1 în S.U.A. și în Marea Britanie. A urmat, în 1977, această Silver Lady, cu care a atins prima poziție doar în UK.
Locul 1 în UK Charts, octombrie 1977: David Soul – Silver Lady
Să-mi spuneți dacă v-a plăcut cu ce v-am „tratat” astăzi, și dacă vreți să repet figura și altădată! Weekend plăcut tuturor!
Constat că v-a plăcut ideea, așa că, haideți să ne veselim mai departe! Mai ales că topul britanic din luna octombrie a anului 1977 a cuprins piese destul de animate. Da, și ceva melancolie, dar… asta la momentul potrivit! Deocamdată, let’s dance!
Pe locul 8 s-a situat cvartetul american Ram Jam. Tot din categoria „one-hit wonders”: cu toate că era în activitate încă din 1970, trupa a cunoscut unicul succes în topuri cu piesa Black Betty, difuzată și astăzi de multe posturi de radio.
Locul 8 în UK Charts, octombrie 1977: Ram Jam – Black Betty
Urcăm la locul 7 și nimerim peste domnul Roderick David Stewart, dragul nostru „Rod”. Evident, îl știe toată lumea, ar fi și culmea să mai stăm de explicații. Piesa You’re in my Heart face parte din albumul Foot Loose & Fancy Free, în care Rod Stewart este acompaniat de un supergrup cuprinzându-i pe Carmine Appice, Phil Chen, Jim Cregan, Billy Peek, Gary Grainger și John Jarvis.
Locul 7 în UK Charts, octombrie 1977: Rod Stewart – You’re in my Heart
1977 a fost anul în care „Elvis has left…” Not only the building, but… this whole world. Nu vreau să dezvolt subiectul; au făcut-o atâția. Doar atât vreau să spun: că unul dintre hiturile anului a fost cel al unuia dintre nenumărații așa-numiți „Plastic Elvis”, și anume Danny Mirror. Indiscutabil, o interpretare impresionantă.
Locul 6 în UK Charts, octombrie 1977: Danny Mirror – I Remember Elvis Presley
Pe locul 5 găsim o piesă care avea să ocupe locul 87 în The Billboard Hot 100 All-Time Top Songs, compusă de Maurice White și Al McKay, membri ai excepționalului grup Earth, Wind & Fire. Sub titulatura de The Emotions, surorile Jeanette, Pamela, Wanda și Sheila Hutchinson aveau să dea lovitura cu Best of My Love. Ulterior, în 1979, The Emotions aveau să colaboreze cu Earth Wind & Fire la realizarea unuia dintre cele mai mari succese de discotecă din toate timpurile, Boogie Wonderland.
Locul 5 în UK Charts, octombrie 1977: The Emotions – Best of My Love
Urmează și primele patru locuri! Stați pe-aproape!
Azi sunt happy. Nu spun ca alții, că „Friday I’m in Love”, deși, da, e Friday. Și ce dacă? I’m in love evry day, not only Friday! Și nu mă întrebați de ce sunt happy. Cineva știe, și e de ajuns. Așa că, dacă sunt happy, vreau să fiți și voi happy alături de mine. Inclusiv „cineva”. Aveți ceva împotrivă dacă punem puțină muzică?
Așaaa… Acum 35 de ani, adică în luna octombrie a anului 1977, an foarte important pentru mine, în topurile din Marea Britanie se întâmplau astfel de lucruri:
Pe locul 12 se afla o formație provenită din Franța și numită Space. Tocmai fusese înființată de Didier Marouani (zis și Ecama), Roland Romanelli și Yannick Top. Piesa asta, Magic Fly, a fost cam singurul lor hit. Dar unul destul de important. Îl ascultăm?
Locul 12 în UK Charts, octombrie 1977: Space – Magic Fly
Pe 11 avem una dintre trupele emblematice ale curentului punk: The Stranglers. În afara legendarei piese Golden Brown, popularitatea lor este asociată și astăzi cu această piesă-manifest: No More Heroes. Abumul cu același titlu, având pe copertă fotografia unui sicriu acoperit cu o coroană din flori mari, roșii, din care ieșeau mai multe cozi de șobolani, a ajuns până pe locul 2 în topurile britanice.
Locul 11 în UK Charts, octombrie 1977: The Stranglers – No More Heroes
Trecem la locul 10. Aici o avem pe actrița canadiană Patsy Gallant, care a perseverat într-o carieră muzicală, inclusiv datorită faptului că a ajuns să cânte alături de Charles Aznavour, scoțând câteva albume cu care a reușit să pătrundă în topurile din Quebec. În 1974 a scos un album la Nashville, însă succesul i-a zâmbit abia în 1976, odată cu albumul Are You Ready for Love, ocazie cu care și-a început colaborarea cu producătorul Ian Robertson. Single-ul From New York to L.A. a pătruns în zona fruntașă a mai multor topuri din întreaga lume.
Locul 10 în UK Charts, octombrie 1977: Patsy Gallant – From New York to L.A.
Iar pe locul 9 regăsim un grup din Suedia care ne-a fost drag multora în acele vremuri: ABBA. Deși a cunoscut succesul încă din 1972, lumea ține minte doar triumful de la Eurovision 1974, cu Waterloo. Cu un an înainte, piesa Ring, Ring, devenită ulterior și ea hit, nu reușise să se califice pentru finala competiției europene. Au urmat succese peste succese pentru cvartetul alcătuit din Björn, Benny, Agnetha și Anni-Frid. În decembrie 1977, au apărut ABBA: The Album și ABBA: The Movie. Un album și un film, extrem de apreciate ambele. În avanpremiera acestora, două single-uri au dominat topurile: The Name of The Game, locul 9 în topul britanic din luna octombrie 1977, și Take a Chance on Me.
Locul 9 în UK Charts, octombrie 1977: ABBA – The Name of the Game
De curând, pe Facebook s-a iscat o mică furtună referitoare la unele articole scrise de Lorena Lupu, pe blogul ei personal. Lorena Lupu este redactor la „Tabu”; are, după cum spuneam, un blog, aici, și scandalizează o anumită parte a publicului cititor prin folosirea literelor „p”, „u”, „l” și „ă”, exact în această ordine.
De fapt, astfel de furtuni s-au mai semnalat și în trecut. Lorena Lupu obișnuiește să se exprime fără menajamente, nu se jenează să tragă câte o înjurătură sănătoasă atunci când consideră de cuviință. Una, mai multe… Și, pentru asta, unii o consideră vulgară. Spre surprinderea mea, în capcana asta au căzut chiar și prieteni de-ai mei, oameni față de a căror cultură și inteligență am tot respectul. De data asta, însă, îmi permit să-i contrazic. Lăsând deoparte amănuntul (esențial, de altfel) că vorbim despre blogul ei personal, pe care are dreptul să scrie ce vrea, iar cititorii au dreptul să-l ocolească, dacă nu le convine ce văd acolo, aș pune în discuție un alt aspect. Anume acela că mult mai vulgare și mai dezgustătoare sunt emanațiile sordidei pleiade a publicațiilor tabloide, antenoide și cretinoide, unde țoapele isterizate zbiară că „lu’ Cutărica i s-a văzut păsărica”, sau neterminații libidinoși care, salivând în cascadă, pun titluri de genul „Nu o să îți vină să crezi ce a putut să facă această vedetă: detaliul rușinos pe care ea nu ar fi vrut ca tu să îl vezi niciodată”. Acolo e vulgaritatea, nu într-o înjurătură pe care și tu o scapi adesea, ca să te mai răcorești!
Adevărul e că suntem și fățarnici rău de tot… Nu demult, vorbeam cu un bun prieten, „creierul” uneia dintre cele mai importante edituri din țară. Printre altele, el îmi spunea că, din feedback-ul primit de la cititori, a tras concluzia că multora nu le place să vadă înjurături sau expresii licențioase prin cărți. Da? Bravos, națiune! Va să zică, ne delectăm numărând câți de „fuck” se rostesc pe minut în filmele americane pe care le sorbim cu nesaț, dar dacă vedem un „futu-i” răzleț, ducem mâna la gură ca țațele de pe șanț și ne dăm ochii peste cap de oroare? Americanii, vorbind despre țara lor, o mai alintă câteodată cu „United States of fuckin’ America”, și nu-i acuză nimeni de lipsă de patriotism pentru asta; eu, dac-aș scrie acum „România pulii”, vorbind despre degradarea, mai ales morală, din țara asta, aș fi imediat stigmatizat ca trădător de neam! Toată lumea, când nu-i convine de ceva, zice că „sucks”; dar se oripilează când scrie cineva că „o suge”… Și, apropo, stimați puritani, tocmai am întâlnit într-o carte replica „suck my dick”. Cum mă sfătuiți s-o traduc? „La naiba”, nu?
Mda. Revin la punctul de pornire: articolele Lorenei Lupu. Pe autoare n-o cunosc personal, cel puțin deocamdată; nu am nici cel mai mic interes ca să-i țin partea. Dar declar deschis că o apreciez pentru spiritul ei combativ, pentru curajul opiniilor și, mai ales, pentru logica argumentației. Să dau un singur exemplu: de curând, a scris un articol prin care combătea ideile privitoare la restaurarea monarhiei. Cu toate preferințele mele monarhiste, m-am văzut nevoit să-i dau dreptate: argumentele erau cât se poate de coerente și de valide. La fel și în cazul expresiilor licențioase pe care le folosește din belșug: dacă le-ar fi trântit fără noimă, fără logică, atunci, da, aș fi zis și eu că exagerează, și i-aș fi ocolit blogul pe viitor. Dar așa, rămân în continuare printre cititorii ei.
A, că tot mi-am adus aminte: unii invocă, în sprijinul contestărilor aduse, faptul că Lorena Lupu își bagă ceea ce nu are. Probabil că așa o fi, din punct de vedere anatomic. Dar, din punct de vedere gazetăresc, îmi permit să afirm, chiar dacă sună în genul „Ana are mere”, că Lorena are coaie. Și tocmai de-asta le e frică unora de ea…
Tocmai am terminat de tradus o carte care, până acum, ocupă un loc fruntaș în preferințele mele pe anul 2012. Se numește „Creatura”, și-i aparține scriitoarei Nely Cab. Urmează să apară curând la Editura Leda, binecunoscut imprint al Grupului Editorial Corint.
Isis Martin e o tânără în vârstă de șaptesprezece ani. Se apropie de optsprezece, vârstă la care va deveni o tânără adultă în toată legea. Vârstă la care se spune că viața abia începe. Numai că, pentru Isis, la optsprezece ani începe o cu totul altă viață…
Trailerul cărții
Totul începe când Isis începe să viseze că ajunge pe un câmp de maci, la vremea amurgului. În depărtare, zărește o siluetă întunecată care, cu timpul, începe să devină amenințătoare. Isis este cuprinsă de teamă. Acum, îi este frică să mai adoarmă, ca nu cumva să fie atacată de făptura aceea înfricoșătoare. Cu toate acestea, până la urmă își adună curajul și o înfruntă. Constată că, de fapt, este un tânăr superb, înalt, cu un corp scuptural, pielea aurie și… aripi! Și evident că surprizele nu se opresc aici. De fapt, abia încep. Atât pentru eroină, cât și pentru cititor, care urmărește cu sufletul la gură o poveste cu numeroase întorsături neprevăzute, într-o succesiune foarte bine gândită. Personajele, foarte inspirat creionate, vor atrage mai mult ca sigur numeroși fani printre cititorii români, așa cum și-au adunat foarte mulți admiratori din rândul publicului de limbă engleză. Se poate vedea și pe Facebook, unde eroul principal, David Chios, are pagina proprie:
Bun. Acum, despre autoare: Nely Cab s-a născut pe 9 decembrie 1974 în orășelul Los Fresnos, din sudul statului american Texas. Tot acolo domiciliază și în prezent, împreună cu soțul său, Oscar, și cu fiul lor, Max. În 2008 și-a publicat prin forțe proprii romanul Creatura, primul volum al unei serii care se anunță foarte spectaculoasă. În afara scrisului, Nely adoră să deseneze și să picteze, copacul de pe coperta cărții fiind chiar opera ei. Iată imaginea, chiar pe site-ul autoarei, unde puteți găsi și mai multe informații.
De curând, Nely anunța, cu multă bucurie, că drepturile de traducere în limba română a volumului Creatura au fost achiziționate de Editura Leda, numărul 1 din România în domeniul literaturii pentru tinerii adulți.
Nely Cab, anunțând viitoarea apariție a cărții sale la Editura Leda
Data la care va apărea în limba română Creatura va fi anunțată în timp util pe site-ul editurii, http://www.ledabooks.ro.
De vreo trei decenii încoace, când vine vorba despre data de 4 octombrie, neuronii mei fac instantaneu legătura: Ziua lui Moțu. Chiar și acum, când n-am mai fost de atâția ani la ziua lui, reflexul a rămas același. Și îmi place s-o sărbătoresc așa, de unul singur, gândindu-mă la el, amintindu-mi…
Îl cunoșteam pe Moțu mai ales de la Bulandra, și în principal din spectacolele cu Poezia muzicii tinere, când, împreună cu mulți alți tineri frumoși și nebuni, stăteam pe scena sălii din Grădina Icoanei și cântam împreună cu el, ba chiar rosteam textul împreună cu el, că, de câte zeci de ori văzusem spectacolul, normal că învățasem totul pe dinafară. Dar, în afară de câteva schimburi de replici oarecare, nu avusesem ocazia să stau mai mult de vorbă cu Moțu. A, o dată îi luasem un interviu, pentru publicația A.S.E.-ului, și zăbovisem o jumătate de oră în cabina lui de la teatru, într-o seară de sâmbătă în care avea „Hamlet” și intra ceva mai târziu, deci avea timp de discuții. A fost, evident, sclipitor. Atunci am văzut ce înseamnă fabuloasa lui prezență de spirit: răspundea la fiecare întrebare imediat, cu multă inteligență și făcând asocieri surprinzătoare. Interviul acela, chiar și dacă n-a apărut într-o publicație mai cunoscută, a însemnat ceva, inclusiv pentru Moțu, fiindcă de-a lungul anilor am văzut reluate mai multe idei, și chiar citate, în diverse alte interviuri. Și mi-aduc aminte că nici reportofon n-aveam atunci, notasem pe un carnețel, mai pe sărite… Dar replicile lui îmi rămăseseră foarte clare în minte, și reușisem apoi să le redau aproape perfect.
Tot de la un articol am ajuns într-o cu totul altă etapă a relației dintre noi. La un moment dat, prin ‘86, Paul Nancă mi-a „subînchiriat” rubrica lui din săptămânalul „Viața studențească”. Era pe atunci ocupat cu multe alte treburi și nu prea avea timp pentru ea, așa că mă lăsa pe mine „să mă joc în curtea lui”. Fiind cam din scurt, singura idee care mi-a venit a fost să scriu despre primul album al formației Celelalte Cuvinte, care tocmai fusese înregistrat la Electrecord. Era un subiect foarte la îndemână, fiindcă fusesem de față la înregistrări, într-un fel chiar participasem la ele. Mda... Și, evident, menționasem excepționala interpretare dată de Florian Pittiș poeziei „Era o fântână”, a Elenei Farago. Miercuri a apărut articolul. Joi eram prin centru și, ce-mi vine mie, hai să intru în Carul cu Bere. Dau o tură, nu văd pe nimeni cunoscut, și mă gândesc dacă să încerc în altă parte… Și, în timp ce mă îndreptam spre ieșire (eram jos, în cramă, fiindcă pe atunci „Carul Mare”, adică restaurantul propriu-zis, era în renovare. Cam când treceam pe lângă penultima masă, am auzit un „Adrian!” rostit încet, într-un fel de șoaptă… teatrală. Am întors capul și… Moțu era la o masă, singur, cu „Viața studențească” în față, lângă halba cu bere! M-a luat la rost: „Ce faci, treci așa, pe lângă mine, de parc-aș fi de la Dinamo???” M-a invitat să stau jos, m-a felicitat pentru articol, mi-a mulțumit discret, așa cum obișnuia, cu o scurtă înclinare fermă a capului; nu făcea niciodată mare caz de chestii din astea. Pe urmă, am discutat tot felul de lucruri: despre teatru, despre Rapid (normal!)… Și, încet-încet, au început să apară ceilalți din gașcă: actori de la Comedie, Cristi Minculescu, Gigi Stanca… Mulți oameni frumoși, mi-e greu să-i enumăr aici pe toți. Am aflat că se întâlneau acolo aproape zilnic, când nu aveau alte treburi (Moțu nu venea niciodată dacă avea spectacol în seara respectivă), de pe la ora 13 încolo, cât pentru câteva halbe și multe vorbe de spirit. Am venit și eu, ori de câte ori am putut. Multă vreme, am semnat condica… la propriu! Moțu luase o condică de la teatru și ne punea pe toți să semnăm de prezență, iar cine lipsea, fără să anunțe în prealabil, era trecut absent nemotivat. Dacă se cumulau prea multe absențe, se aplicau sancțiuni, plătibile în bere…
Pasărea Colibri – Viața complicată (Ray Davies)
Se apropia 4 octombrie. Știam că e ziua lui, dar, cum nu spusese nimic… La un moment dat, vorbesc la telefon cu o prietenă, și mă întreabă: „Ce faci, vii duminică la Moțu?” Am uitat să spun, de regulă duminica se sărbătorea, de fiecare dată, indiferent când pica ziua. Zic: „Păi, nu m-a invitat!” Fata a început să râdă. „Moțu nu invită pe nimeni”, mi-a zis. „Cine știe, și vine, e binevenit!” M-am mirat eu, dar… Mi-am zis, hai să merg! Dar nu se poate cu mâna goală, așa că m-am gândit, și m-am gândit… Ideea mi-a venit datorită unui amic din vremea aceea, Paul îl chema. Omul lucra la Electrecord și, când prindea schimbul de noapte, scotea seturi peste seturi de discuri cu Phoenix, presate în secret, că erau interzise. Și le vindea pe sub mână, scotea și el un ban, și le făcea oamenilor o bucurie! Costau o avere pe vremea aia, 150 de lei albumul, iar dacă luai tot setul, de patru discuri („Cei ce ne-au dat nume”, „Mugur de fluier” și „Cantafabule”, ăla era dublu), aveai reducere, dădeai doar 500 de lei. Așa că i-am luat un set și lui Moțu. Când le-a văzut, a făcut ochii mari și a rostit încet un „Maaaaamăăă…” Mi-a strâns mâna și m-a pupat. Atât. Pe urmă l-am auzit spunându-le altora: „Am discurile cu Phoenix, nou-nouțe… Alea vechi erau tocite, de cât le-am ascultat…” În paranteză fie spus, după un timp, Moțu m-a întrebat dacă nu pot să-i mai fac rost de un set, contra cost, că pe-alea primele le tot asculta, iar pe-astea voia să le păstreze neatinse… Normal că i-am mai făcut rost, dar nu i-am luat bani pe ele, fiindcă eram oricum dator…
Călin Pop – Remember Florian Pittiș
La Ziua lui Moțu, fie de 4 octombrie, fie de Florii, într-adevăr era casă deschisă. Lumea venea, pleca… Totul decurgea în trei spații principale: bucătăria, unde se stătea la bancuri și discuții ceva mai animate, bine „stropite”, evident; apoi, biblioteca (Doamne, ce minunăție putea să fie acolo, ceva inimaginabil!), unde se desfășurau discuțiile mai așezate”, și sufrageria, unde se stătea la video. Moțu era mereu aprovizionat cu concerte și filme pe casete video, și avea o plăcere deosebită să le ofere și prietenilor lui posibilitatea vizionării. Era o atmosferă rară, extrem de potrivită principiului după care se ghida mișcarea flower power: „fă orice vrei, atât timp cât nu-l deranjezi pe cel de lângă tine”…
Ovidiu Mihăilescu – Dor de Florian Pittiș
Mi-ar plăcea, mărturisesc, să mai particip la astfel de sărbători. Numai că așa ceva n-am văzut decât la Ziua lui Moțu. Și nu cred că aș mai putea întâlni altundeva în lume. Iar Moțu a preferat să se retragă, cu caracteristica lui discreție, și să ne urmărească dintr-un loc numai de el știut. Îmi amintesc cuvintele cu care-și încheia el senzaționalul recital pe versurile lui Walt Whitman, „Cântec despre mine însumi”: „Dacă nu mă găsiți într-un loc, căutați-mă într-altul; eu, undeva, m-am oprit… și vă aștept!” Și mă gândesc că, dacă m-aș hotărî să intru azi, pe la orele amiezii, în Carul cu Bere, n-ar fi exclus să văd undeva, la o masă din dreapta intrării, o plăcuță albă din plastic pe care să scrie, pe o parte „Rapid București”, iar pe cealaltă „Rezervat. Sunt la fumat. Florian Pittiș”…
